Nu cred c-ar fi prea mulți oameni care să trăiască în umbra legendei care au devenit și care le-a depășit cu mult și de mult timp existența pământească, de zi cu zi. În cazul în care au reușit, nu știu cât sunt cu adevărat fericiți sau năpădiți de nostalgii istovitoare, mai ales dacă au ajuns la o vârstă înaintată. Printre ei, cu siguranță, se numără și David Gilmour.
”În timpul petrecut cu Hendrix, a învățat de la acesta trei lucruri foarte importante: cum să funcționeze pe 5 (cinci!) doze de LSD pe zi, cum să integreze o notă de teatralitate în concertele sale și că nu va fi niciodată un chitarist bun”
Câteodată, senzaţia că ţi se-ntâmplă ceva important te copleşeşte. Realizezi cât de norocos eşti şi un zâmbet larg îţi luminează sufletul. Se poate-ntâmpla să fie aşa din mii de motive - mie mi s-a întâmplat într-o seară friguroasă de decembrie, privind panorama lacului geneva. Mă aflam la minute distanţă de una dintre cele mai frumoase şi importante întâlniri de suflet.
Suntem singuri la radio, David Bowie şi cu mine. Cine sunt eu ca să vorbesc de David Bowie? Sunt doar o voce nocturnă, o singuratică, o căutătoare de muzică, o anonimă. Oare Bowie ar vorbi despre mine? Ar avea ce să asculte de la mine? Sau de la tine? Suntem semnificativi într-o lume în care a trăit David Bowie?